Despre credinta, religie si stiinta (partea a III-a)

Salut,

Bine te-am regasit si astazi. Sa continuam discutia pe care am inceput-o despre credinta si religie si sa vorbim in continuare desre stiinta.

Sa incepem cu definitia stiintei conform DEX ’09:

„ȘTIÍNȚĂ, științe, s.f. I. 1. Faptul de a avea cunoștință (de ceva), de a fi informat; cunoaștere. (…) II. 1. Tip de cunoaștere sigură și rațională în legătură cu natura lucrurilor și a condițiilor lor de existență în forma unui corp de adevăruri despre un obiect propriu. 2. Ansamblu de cunoștințe despre un obiect dat sau distinct (natură, societate, gândire etc.) dobândite prin descoperirea legilor obiective ale fenomenelor și explicarea lor. 3. Pregătire intelectuală, instrucție; învățătură, erudiție. (…) ◊ Om de știință = savant, învățat. [Pr.: ști-in-] — Ști + suf. –ință (cu unele sensuri după fr. science).”

Nu vreau sa discutam aici despre concepte filosofice referitoare la stiinta, ci doar ce inseamna stiinta pentru noi, in general.

Stiinta inseamna cunoastere, iar aceasta cunoastere este fundamentata pe baza unor dovezi rationale si obiective. Stiinta nu se bazeaza pe sentimente si presupuneri. Stiinta se bazeaza pe fapte concrete si care pot fi dovedite.

O teorie, chiar daca este adevarata, nu este acceptata ca atare doar pentru ca este frumos enuntata, pare logica, persoana care a formulat-o este o persoana cunoscuta, agreata si pare credibila. Ea trebuie dovedita prin experimente. Iar aceste experimente trebuie efectuate in conditii bine stabilite, trebuie sa fie reproductibile, iar rezultatele lor trebuie sa confirme veridicitatea teoriei care a enuntat relatiile intre parametrii initiali si rezultatele obtinute. Din acest motiv, intalnim in diferite domenii teorii care, desi sustinute de o parte dintre oameni, neputand fi dovedite experimental, au ramas la stadiul de teorii. Sunt cunoscute, sunt studiate in continuare, dar nu sunt acceptate ca legi sau principii stiintifice pana cand nu vor exista dovezi clare care sa le sustina.

Scopul stiintei este acela de a ne ajuta sa cunoastem adevarul din ceea ce ne inconjoara si sa eliminam lucrurile false. La acest adevar ajungem cercetand, cautand. Stiinta este intr-o continua dezvoltare. Mereu descoperim lucruri noi. Unele dintre ele existau deja, dar noi nu le cunosteam, iar altele sunt rezultatul creatiei noastre.

Stiinta nu cunoaste granite, iar rezultatele ei trebuie folosite in folosul omenirii. Stiinta apare la prima vedere cu o infatisare nobila si dezinteresata. Dar intrucat nu traim intr-o lume utopica, sa vorbim si despre partea intunecata a stiintei.

Oamenii de stiinta se prespune ca au o anumita educatie si conduita morala, aceste trasaturi ghidandu-i spre gasirea adevarului. In mod normal, pornim de la o intrebare si cautam un raspuns, indiferent daca acel raspuns vine in sprijinul sau in defavoarea teoriei noastre. Din pacate, insa, de multe ori, lipsa de moralitate isi face simtita prezenta si in mediul stiintific. Unii oameni pornesc in activitatea de cercetare avand deja un rezultat stabilit, iar ei isi canalizeaza cautarile doar in scopul sustinerii acelui rezultat, ignorand adeseori toate dovezile care sunt impotriva. Partea buna este ca, in final, in stiinta, adevarul iese intotdeauna la iveala. Partea mai putin buna este ca acest lucru se intampla dupa o perioada de timp care, uneori, poate fi destul de indelungata, atat de indelungata incat cel care este responsabil de ascunderea adevarului sa nu mai poata suporta consecintele actiunii lui.

Alt aspect negativ al stiintei este ca de-a lungul istoriei, ea a evoluat cel mai mult in perioade de conflict. Din punct de vedere al tehnologiei, aceasta a avansat cel mai mult in perioada premergatoare si in timpul celor doua razboaie mondiale. Este in natura noastra, ca oameni, mai intai sa descoperim puterea distrugatoare a unui lucru si apoi sa cautam aspectele folositoare. Un exemplu foarte elocvent ar fi descoperirea fisiunii nucleare. Desi au existat si unele idei de folosire a acesteia in scopuri pasnice, primul mod practic a fost crearea si utilizarea bombei atomice. Prima centrala nuclearelectrica care a alimentat un sistem energetic a facut acest lucru la 10 ani de la detonarea bombei atomice la Hiroshima. La fel cum primele obiecte create de oameni au fost cele folosite ca arme. N-ar fi exclus ca ultimul lucru creat de om sa fie tot o arma.

Noi, oamenii, ne dorim sa cunoastem si sa intelegem ce se intampla in jurul nostru. Ne punem intrebari si cautam raspunsuri. Vrem sa stim ce s-a intamplat in trecut si dorim sa putem anticipa ce se va intampla in viitor. Insa, cu cat ne indepartam de prezent creste gradul de incertitudine cu care putem cunoaste trecutul sau cu care putem anticipa viitorul. Cu toate acestea, stim ca prezentul nostru este consecinta intamplarilor din trecut si trebuie sa ne asumam responsabilitatea pentru modul in care va arata viitorul. Cu cat creste gradul de cunoastere, creste si responsabilitatea noastra fata de generatiile viitoare.

Pana data viitoare, ai grija de tine si iti doresc o zi frumoasa.

Cu respect,

Catalin

Despre credinta, religie si stiinta (partea a II-a)

Salut,

Bine te-am regasit. Dupa cum ti-am promis, dupa ce am vorbit despre credinta, vom vorbi acum despre religie.

Pentru inceput ce este religia? Conform DEX ’98 :

„RELÍGIE, religii, s. f. 1. Sistem de credințe (dogme) și de practici (rituri) privind sentimentul divinității și care îi unește, în aceeași comunitate spirituală și morală, pe toți cei care aderă la acest sistem; totalitatea instituțiilor și organizațiilor corespunzătoare; confesiune, credință. ♦ Fig. Crez, cult. 2. Disciplină predată în școală, având ca scop educarea și instruirea elevilor în spiritul religiei (1) date. – Din fr. religion, lat. religio, -onis, germ. Religion.”

Dupa cum ti-am spus deja, credinta este ceva individual, la fel ca si sentimentele. Religia este deja ceva organizat, care implica acceptarea unor teze si invataturi fundamentale, dogme. Religia presupune o serie de ritualuri care trebuie respectate de toti credinciosii. Asadar, credinta ne-o manifestam liber, individual. Religia o practicam in cadrul unui grup si in limita unor reguli impuse si pe care trebuie sa le acceptam ca atare. Fiecare religie se bazeaza pe una sau mai multe lucrari fundamentale. Fiecare religie are ritualuri specifice pentru botez (accederea unui nou membru in comunitate), casatorie si inmormantare. De asemenea exista sarbatori specifice fiecarei religii.

Serviciul religios este condus de un slujitor al cultului respectiv, care este investit cu dreptul de a oficia. Si de aici incep problemele. In unele religii cel care conduce slujba poate fi ales de catre participanti fara a avea o functie oficiala, cum este cazul in islam. In alte religii, cum este si cazul religiei crestine, slujba poate fi oficiata doar de catre un slujitor investit din randul clerului (hirotonit) si care are cel putin rangul de preot. Indiferent de modul in care este ales, cel care conduce slujba o face conform dogmelor religioase care stau la baza religiei respective. Ca si in armata cu ordinele, dogmele nu se discuta, dogmele se aplica.

Religia, in general, are caracter transnational si chiar daca state teocratice nu prea mai exista astazi (cu cateva exceptii) religia are un rol important in politica statelor. De-a lungul timpului religia a fost folosita ca mijloc de conducere de catre oameni uniti de diverse interese care de cele mai multe ori nu aveau nicio legatura cu credinta. In numele credintei, armatele conduse din umbra de lideri religiosi au masacrat oameni indiferent de sex, varsta, rasa, nationalite, doar pentru ca acei oameni imbratisau alta religie.

Si acum intrebarea este ce au in comun credinta si prapadul produs de religie? Raspunsul este simplu, credinciosii. Credinciosii sunt soldatii religiei. Ei sunt manipulati si indoctrinati pentru ca ei reprezinta primul zid de aparare al religiei. Oamenii ajung sa se urasca, sa se lupte, sa se omoare nu datorita credintei, ci datorita indoctrinarii religioase la care au fost supusi si pe care au acceptat-o. In general, „legile” propovaduite de fiecare religie sunt cam aceleasi:

• reguli de convietuire in societate: sa nu comiti crime si faradelegi, sa respecti oamenii si natura.
• reguli cu privire la divinitate: sa-l slavesti pe (dumne)zeul acelei religii, sa-ti fie frica de el si nu cumva sa crezi in alt (dumne)zeu pentru ca toti ceilalti (dumne)zei nu exista, ei sunt falsi si toate celelalte religii sunt mincinoase.

Regulile din cea de-a doua categorie preleveaza in fata celor din prima categorie. Cu alte cuvinte sa nu omori oameni de aceeasi religie cu tine. Asta este rau, Dumnezeul tau te vede si te pedepseste. Dar sa omori oameni din alta religie este in regula daca asta serveste intereselor religiei tale. Cam asta a fost si modul in care biserica a motivat cruciadele „sfinte” impotriva „paganilor”. Cam in acelasi mod, astazi, aproape 1000 de ani mai tarziu, extremistii religiosi instiga la ura si violenta.

Fiecare om este liber sa-si puna intrebari si sa caute raspunsuri, iar religia nu ar trebui sa fie o piedica in acest sens. Din pacate, chiar daca in unele religii oamenii sunt indemnati sa invete, sa caute, sa cunoasca, liderii religiosi sunt cei care incearca sa le ingradeasca oamenilor accesul la educatie si cunoastere tocmai pentru ca oamenii fara educatie sunt mai usor de condus si de manipulat. In alte religii, liderii au reusit sa introduca fraze de genul „crede si nu cerceta” in lucrarile fundamentale tocmai pentru a-si legitima dreptul de a ingradi accesul oamenilor la cunoastere.

Nu credinta in Dumnezeu a ars pe rug minti luminate in perioada renascentista, ci un grup de oameni care asumandu-si legitimitatea divinitatii, in numele bisericii catolice, a incercat tot ce a putut pentru a limita cunostintele oamenilor. Din pacate, astazi, Biserica Ortodoxa Romana promoveaza asa ceva (nu are importanta daca auditoriul este format din copii sau adulti).

Parerea mea este ca rolul bisericii ar trebui sa fie acela de a promova toleranta si respectul fata de oameni, dorinta de a-ti ajuta semenii si de a proteja natura, iar reprezentantii ei ar trebui sa fie exemple pentru intreaga comunitate. Preotii ar trebui sa aduca liniste si pace in mijlocul oamenilor nu sa-i jegmaneasca, sa-i indoctrineze si sa-i insele in numele religiei.

Acesta este diferenta intre credinta si religie. Tu singur hotarasti ceea ce crezi tu ca este mai bine pentru tine. Pana data viitoare cand vom vorbi de spre stiinta, ai grija de tine si de cei de langa tine.

Iti doresc o zi frumoasa.

Cu respect,

Catalin

Despre credinta, religie si stiinta (partea I-a)

Salut,

Ieri un prieten mi-a dat un link la un articol postat de Lucian Mindruta pe blog-ul lui. Articolul se refera la faptul ca in manualul de geografie de clasa a VI-a scrie ca Pamantul s-a format acum 3 miliarde de ani si in plus este adaugata o nota in care expusa si varianta biblica conform careia Pamantul a fost creat de Dumnezeu acum 6000 de ani. Bineinteles, s-au iscat o gramada de discutii despre credinta, religie, stiinta. Am comentat si eu, poate prea mult. Recunosc nu prea am obiceiul sa citesc blog-uri si cu atat mai putin sa comentez. Dar am simtit nevoia sa fac asta pentru ca eu cred ca majoritatea parerilor contradictorii pornesc de la faptul ca nu prea ascultam ce spun cei de langa noi si nici nu prea avem rabdare sa incercam sa intelegem. Parerea mea despre subiectul acesta poti o citesti aici.

Asadar, m-am gandit sa scriu cateva articole diferite despre credinta, religie si stiinta. Si pentru inceput voi incepe cu credinta. De ce? Nu stiu. Poate pentru ca e prima in ordine alfabetica sau pentru ca asa s-a nimerit.

Pentru inceput sa vedem ce inseamna credinta. Conform DEX ’98 :

„CREDÍNȚĂ, credințe, s. f. 1. Faptul de a crede în adevărul unui lucru; convingere, siguranță, certitudine (…) 5. Convingere despre existența lui Dumnezeu; mărturisire a acestei convingeri prin respectarea prescripțiilor bisericești; religie, cult. – Lat. *credentia.”

De la bun inceput o sa incerc sa fac abstractie de religie si o sa intelegi mai tarziu de ce.

Asadar, credinta este convingerea mea de a crede in ceva sau in cineva. Ca sa ne lamurim de la inceput, am fost botezat crestin otrodox si cred in Dumnezeu. Nu pentru ca strabunicii mei pe care am avut norocul sa-i cunosc erau niste oameni foarte credinciosi si blanzi si nu pentru ca bunicii mei sunt si ei la randul lor foarte credinciosi. Insa modul in care eu cred in Dumnezeu este diferit de al lor. Foarte posibil este diferit si de al tau. Eu nu cred in Dumnezeu ca intr-un batran cu balba alba care sta pe un tron desupra norilor si atunci cand murim ne ia la intrebari ce-am facut bine si ce-am facut rau in viata noastra. Pentru mine Dumnezeu este ceva absolut, este lumina, este energie, este ceva ce sincer, nici nu pot descrie in cuvinte.

Credinta este ceva ce se naste in fiecare dintre noi, indiferent de religia pe care o imbratisam. Pentru majoritatea dintre noi mai corect ar fi sa spunem religia care ne-a imbratisat, pentru ca am fost botezati la cateva luni dupa ce ne-am nascut. Nu cred ca la varsta respectiva majoritatea dintre noi sa fi avut cunostinte despre diferitele religii existente inainte de a ne fi decis care religie am vrea sa o urmam daca am fi vrut sa urmam una. Eu unul cel putin nu-mi aduc aminte nimic din perioada respectiva si cu atat mai putin daca m-a intrebat cineva daca sunt de acord sa fiu botezat. Nu am semnat nimic in sensul asta sau cel putin pana acum nu mi-a fost prezentata o dovada in acest sens. Deja cred ca ai observat primele diferente intre credinta si religie.

Credinta este ceea ce, de cele mai multe ori in situatii dificile, ne da putere sa mergem mai departe. As indrazni sa spun ca a crede inseamna a iubi. A crede in Dumnezeu inseamna a-l iubi pe Dumnezeu, la fel cum iti iubesti parintii sau copiii, neconditionat, fara sa ceri ceva in schimb.

Dar poate tu nu esti crestin si o sa-mi spui ca tu nu crezi in Dumnezeu. Dupa cum ti-am mai spus Dumnezeu nu este o persoana, este un concept. Poate esti musulman, budist, hindus sau sintoist.La fel de bine poti sa crezi doar in tine si toate religiile sa ti se para prostii. Independent de religie, noi credem in ceva.

Din nevoia de a-si manifesta credinta oamenii au inceput sa construiasca temple. Noi, crestinii, le spunem biserici. Unii dintre noi simt ca pot sa-si manifeste mai bine trairile spirituale in aceste lacase de cult. Altii simt nevoia sa se izoleze de restul lumii si sa mediteze in liniste. Modul principal prin care noi oamenii ne exprimam este limba, vorbita sau scrisa. In consecinta, pentru a ne exprima credinta atunci cand dorim sa comunicam cu divinitatea folosim rugaciunile. Rugaciuni pe care le invatam din diferite carti sau pe care, poate, ni le inventam singuri.

In concluzie, actul de credinta il savarsim fara sa ne ajute nimeni. Cu siguranta ne bucuram atunci cand intalnim alti oameni care ne impartasesc credinta. Unii oamenii cred mai mult, iar altii cred mai putin. Dar credinta este de sine statatoare, este imaculata, este pura. Este un sentiment si nu are legatura cu altceva, la fel cum pentru a iubi nu avem nevoie nici de indrumatori si nici de ritualuri.

Vor exista intotdeauna unii care vor incerca sa profite de credinta celorlalti. Dar despre asta iti voi spune mai multe in partea a II-a, in care iti voi vorbi despre religie. Pana atunci ai grija de tine.

Cu bine,

Catalin

Despre cum sa ne exprimam parerile

Salut,

Am inceput de multe ori sa-ti scriu si tot de atatea ori am aruncat textul la gunoi. Am vrut sa-ti scriu si eu despre Romania, despre Rosia Montana, despre incidente si accidente, despre legi si faradelegi si despre o gramada de alte lucruri. Cand esti departe de casa vezi si simti lucrurile altfel decat ai face-o daca ai fi in mijlocul lor.

Am vazut ca sunt multi altii care deja scriu despre toate lucrurile astea si ca foarte multi isi exprima parerile de experti in ziare, la radio, la televizor, pe blog-uri, pe forumuri etc. Ceea ce nu e un lucru rau. Avem toti dreptul sa ne exprimam liberi opiniile. Insa conteaza ce anume vrem sa transmitem si cat de adevarata este informatia pe care o furnizam. Nu putem fi experti in toate pentru ca nimeni nu este atoate stiutor. Si mai mult decat atat conteaza si modul in care facem lucrul asta. Uneori vedem ca unii se reped cu invective, apelative si injurii de este greu sa intelegi ce anume a dorit sa transmita acel om in afara de insulte. Alteori vedem oameni culti sau care doresc sa para culti si care la fiecare comentariu citeaza din doi, trei autori mai mult sau mai putin cunoscuti si care folosesc un limbaj care se doreste elevat, dar care pentru a fi inteles trebuie mai intai descifrat, actiune care poate dura 5-10 minute sau chiar mai mult.

Cel mai important este ca mesajul sa poata fi usor inteles de cei care citesc si ca el sa fie clar si sa aduca ceva constructiv in discutia respectiva. Este normal sa avem opinii diferite si sa aducem argumente in favoarea parerii sustinute. Dar argumentele acestea ar trebui sa fie pertinente si sa reprezinte rodul gandirii noastre. Sa citez dintr-un articol sau dintr-o carte ca argument in favoarea unei idei pe care o sustin nu este suficient. Asta ma face cel mult un sustinator al ideilor autorului respectiv.

Atunci cand citim ceva este civilizat sa citim pana la sfarsit si apoi sa ne exprimam acordul sau dezacordul fata de autor. La fel si cand cineva vorbeste. Si inainte de a sustine sau a combate o idee ar trebui sa urmam o serie de activitati, si anume:

• sa ascultam pana la capat ce vrea omul respectiv sa spuna;
• sa ne gandim la ceea ce a spus;
• sa intelegem ce a vrut sa spuna;
• sa analizam ceea ce a spus;
• sa ne intrebam daca ceea ce a spus este corect sau nu in conformitate cu ceea ce noi gandim si simtim;
• sa cautam solutii prin care ideea respectiva ar putea fi sustinuta sau combatuta si ce consecinte poate avea acest lucru;
• sa raspundem in conformitate cu rezultatul la care am ajuns din punct punct de vedere rational si emotional;
• sa ne asumam responsabilitatea pentru ceea ce afirmam sau sustinem si posibilele consecinte care pot decurge din aceasta.

Daca dorim ca lumea sa ne inteleaga si sa aiba rabdare cu noi, trebuie mai intai ca noi sa incercam sa ii intelegem pe cei de langa noi si sa avem rabdare.

Te rog sa te gandesti la lucrurile, poate ne vor fi de ajutor in modul in care comunicam unii cu altii.

Iti doresc o zi buna,

Catalin

Ce faci când angajatorul nu îţi mai plăteşte salariul?

Bine ai venit.

Astăzi vreau să vorbim despre situaţia când un angator nu mai plăteşte salariile angajaţilor.

Prietenul meu Dragoş Şerban a postat pe profilul lui de Facebook despre conflictul de muncă dintre angajaţii de la Jurnalul National şi patronatul ziarului. Poţi citi mai multe aici. El spune că singurul mod de protest faţă de un angajator care nu plăteşte salariul angajaţilor este încheierea colaborării.

Tu poate vei spune că există situaţii în care un om este specializat într-un anumit domeniu şi nu îşi poate găsi cu uşurinţă un loc de muncă pentru care să fie remunerat corespunzător. Poate că unii dintre acei oameni au lucrat douăzeci sau treizeci de ani în acel domeniu şi au o vârstă la care puţini vor fi cei care vor dori să-i angajeze, in ciuda experienţei pe care o au. Drept urmare, vei spune tu, acei oameni vor continua să meargă şi să muncească în continuare sperând că poate la un moment dat li se vor plăti drepturile cuvenite.

Eu vin şi îţi spun că şi tu la rândul tău ai facturi pe care trebuie să le achiţi căci altfel vei fi pus în situaţia să plăteşti penalităţi. Şi în plus mai ai şi alte cheltuieli: mâncare, îmbrăcăminte, transport etc. Sigur, poţi începe să te împrumuţi la prieteni şi cunoscuţi în speranţa că le vei returna banii într-o lună sau poate două. Dar ce vei face dacă tu mergi la muncă şi nici peste şase luni nu îţi vei primi salariul?

Următorul pas, vei spune tu, va fi să protestezi. Dar înainte de asta, hai sa vedem prin ce ai trecut tu în toata perioada asta de timp. La început ai ţinut totul pentru tine. Nu ai spus nimănui nimic. După o săptămână, poate două, vei spune acasă că sunt nişte probleme la serviciu şi că au întârziat cu plata salariilor, dar nu e nimic serios. După încă două sau trei săptămâni deja ai probleme că sunt facturile neplătite, încep să curgă scrisorile că ai întârziat cu plata facturilor, ba chiar începi să primeşti penalităţi. Începi să te plângi pe la prieteni şi, după cum mi-ai spus mai devreme, le vei cere ajutorul. Acasă deja ai scandal în fiecare zi, nici nu-ţi mai vine să vii acasă de la serviciu. Şi n-au trecut „decât” trei luni de când nu ţi-ai mai primit salariul. Şi nu există nicio rază de speranţă ca va veni prea curând.

Şi acum, în toată această stare în care te afli, sa revenim la protestul tău. Mergi la muncă, dar nu mai munceşti. Faci afişe pe care le lipeşti pe stâlpi, pe pereţii clădirii unde munceşti sau în centrul oraşului. Vei scrie proteste şi le vei publica pe internet. Vei ieşi în stradă şi vei protesta. Vei striga lozinci revoluţionare. Apoi, deoarece simţi că nu mai poţi suporta situaţia vei incepe cu injurii la adresa angajatorului tău, al guvernului sau chiar a preşedintelui.

La un moment dat, sub presiunea străzii, poate angajatorul va ceda. Va ceda şi-ţi va plăti banii care ţi se cuvin. Sau poate doar o parte cu promisiunea că restul de bani îi vei primi peste o lună sau poate două. Sau poate îţi va spune că nu mai are bani, ca societatea este în faliment de şase luni şi că va fi nevoit să te concedieze, deşi pe tine nu te-a informat nimeni că societatea ar avea probleme. Sunt cele şase luni de când tu nu ţi-ai mai primit salariul. Ţi se pare deja cunoscut scenariul? Oare acest lucru este valabil şi pentru directorul societăţii? Ce vei face tu acum? Nu te mai poţi gândi la ce va fi mâine şi cazi şi mai adânc în starea de depresie în care te afli fără să ştii, de şase luni.

Acum, eu vin şi îţi spun că eu cred că modul tău de a reacţiona la această situaţie a fost greşit de la început. Bineînţeles, ai posibilitatea să-ţi dai demisia după cum ţi-a sugerat deja Dragoş. Eventual, după ce ai ieşit ultimă oară pe poarta societăţii unde ai lucrat un an sau poate douăzeci, mai şi arunci peste umăr o înjurătură să te descarci. Totuşi, e mai bine decât să te afli în starea în care ai fi putut să fii peste şase luni dacă ai fi aşteptat şi nu ai fi făcut nimic.

Eu cred, însă, că singurul mod civilizat şi productiv de protest faţă de un angajator care nu iţi plăteşte salariul este să-l dai in judecată. Trăim totuşi într-un stat de drept. Este alegerea ta dacă în perioada asta mai rămâi angajatul societăţii respecitve sau dacă alegi să-ţi dai demisia. Cele două aspecte sunt independente.

În orice contract de muncă scrie ce fel de activităţi trebuie să prestezi tu ca angajat şi când ma oblig eu să te plătesc pentru munca prestată de tine. De asemenea mai scrie şi că eventualele litigii se rezolvă, dacă nu se poate pe cale amiabilă, de către o instanţă de judecată care este specificată. Societatea în care trăim funcţionează după legi. Unele legi sunt mai bune, altele sunt mai rele, dar nu despre asta discutăm acum. Haiducia nu duce la nimic bun.

Să judecăm obiectiv situaţia. Dacă tu prestezi un serviciu pentru care eu ar trebui să te platesc, iar eu nu fac acest lucru la data stipulată în contract, mai întâi vei încerca să rezolvam această situaţie pe cale amiabilă. Tu vei face o cerere în care ma informezi că tu ai prestat anumite servicii pentru mine şi că la data la care eu trebuia să te plătesc nu am facut acest lucru. De asemenea îmi vei cere ca într-un termen de o săptămână să îţi răspund la cererea ta, daca nu voi face acest lucru, tu văzându-te pus în situaţia să de mă acţiona în judecată. Dacă eu nu răspund cererii tale, tu mă dai în judecată. Dacă eu răspund cererii tale, dar nu specific un termen precis la care îţi voi plăti suma cuvenită sau specific un termen cu care tu nu eşti de acord, tu ma vei informa că nu eşti de acord cu soluţia propusă de mine. Apoi te vei duce şi mă vei da în judecată la instanţa de judecată specificată în contractul de muncă. Ne vom judeca şi mai devreme sau mai târziu vei câştiga şi îţi voi plăti salariul plus daune şi în plus, şi cheltuielile de judecată. Bineînţeles, vei primi acea sumă de bani care este stipulată în contractul tău de muncă. De aceea ar fi în interesul tău ca întregul tău salariu să fie trecut în contract.

Dar dacă tu nu faci acest lucru şi alegi calea revoluţionară s-ar putea să ajungi într-o situaţie care ţie ţi se va părea paradoxală, iar mie avantajoasă. Dacă tu nu mai munceşti eu te pot concedia, invocând prevederile contractului de muncă.Dacă tu prin acţiunile tale îmi prejudiciezi imaginea, eu te pot da în judecată. Făcân publice anumite aspecte din interiorul societăţii poate ai încălcat nişte clauze din contractul de muncă sau alt contract adiţional pe care l-ai semnat, dar nici nu te-ai uitat pe el. Iar dacă instanţa de judecată ajunge la aceeaşi concluzie, s-ar putea să trebuiască să-mi plăteşti tu mie daune. După ce că nu-ti plătesc salariul pe care îl meriţi acum tot tu trebuie să-mi plăteşti mie.

Aşadar, în situaţia dată tu ca angajat ai mai multe posibilităţi: să nu faci nimic, să faci scandal, să pleci şi să renunţi la dreptul tău sau să lupţi pentru el.

Ce vei face tu va avea impact şi aspura a ceea ce voi face eu mai târziu. Daca tu alegi oricare din primele trei opţiuni eu voi câştiga. Voi câştiga pentru ca nu te voi plăti, prin urmare îmi voi reduce cheltuielile. Dar mai mult, voi face la fel şi cu alţi viitori angajaţi. Şi eu voi trăi cu impresia că acesta este modul normal în care trebuie să îi tratez pe angajaţi pentru că sunt proşti şi acceptă. Iar tu şi ceilalţi veţi spune că nu există dreptate, că sistemul este corupt şi că doar în ţara asta se poate întâmpla aşa ceva, că să fii cinstit înseamnă să fii prost şi doar ăia care fură au averi.

Dar tu ai însă şi posibilitatea să lupţi. Ai posibilitatea să lupţi pentru drepturile tale şi pentru demnitatea ta. Să îmi demonstrezi mie că am greşit când am presupus că pot să bag mâna în buzunarul tău şi că tu o să taci sau în cel mai rău caz o sa faci un pic de gălăgie. Dar mai mult, ai obligaţia să lupţi pentru ca cei care vor veni după tine să fie trataţi cum se cuvine.

Îţi doresc o zi frumoasă şi să ai grijă de tine.

Cu respect,

Cătălin

PS: Este de la sine înţeles că un angajator va încerca întotdeauna să îşi minimizeze costurile, iar un angajat va încerca pe cat posibil să primească un salariu cât mai mare. Relaţia angajator-angajat este prin definţie una de conflict de interese. Fiecare parte doreşte să obţină cat mai mult de la cealaltă. De asta există o negociere în urma căreia se ajunge la un compromis. Este una dintre puţinele situaţii în care eu sunt de acord cu compromisurile. Odată ce am ajuns la un acord si am bătut palma este în primul rând o obligaţie morală să ne respectăm obligaţiile şi tu, şi eu. Ţine de educatie, bun simţ etc. Tocmai pentru că nu ne putem baza doar pe moralitate, semnăm un contract pe care suntem obligaţi să-l respectam din punct de vedere juridic. Daca nu, suportăm consecinţele.

Bine ai venit!

Bine ai venit pe blogul meu.

Eu sunt Cătălin şi mă bucur că esti aici. Dacă eşti pentru prima oară aici sau dacă vrei să afli mai multe despre mine te rog să citeşti pagina „Să facem cunoştinţă”. De asemenea vei afla şi care sunt cele câteva reguli pe care îmi doresc să le respectăm amândoi. Sunt sigur că ne vom înţelege foarte bine.

Vei putea citi aici gândurile şi părerile mele despre oameni, politică, economie, vreme, sport, mâncare, călătorii şi despre ce îmi va mai trece prin cap. Mă voi strădui să ţin articolele ordonate astfel încât să poţi găsi cu uşurinţă ceea ce te interesează. Nu am niciun fel de experienţă cu blogurile sau cu editarea paginilor de internet aşa că dacă tu ai mai multă experienţă te rog să îmi acorzi un pic de indulgenţă până voi învăţa mai multe.

Îţi mulţumesc că eşti aici, îţi doresc să nu te plictiseşti şi să ai o zi frumoasă.

Cu respect,

Cătălin